Istoric

Cimitirul Eternitatea, Pantheonul Iașiului

Text in English | Texte en Français

Primul proiect al unui cimitir modern a fost inițiat în 1853 de către cărturarul Gheorghe Asachi, care a avansat ideea inființării unei necropole a orașului. Proiectul, realizat după indicațiile sale de către italianul M. Croce, a avut ca model cimitirele “Il Campo Santo” din Bologna și Pere Lachaise din Paris. Cimitirul urma să aibă un dublu rol: să conserve întreaga pietate dedicată cultului morților, dar să inspire și un puternic sentiment patriotic, de mândrie națională. Din acest proiect nu s-a reținut însă decât amplasamentul propus, acolo unde avea să fie realizat, în 1876 cel de-al doilea cimitir orășenesc – cimitirul Galata.

Ideea fusese deja aplicată în capitala franceză, care, la sfârșitul secolului al XVIII-lea desființase cele 300 de cimitire medievale din motive de salubritate și sănătate publică, după îndelungi dezbateri, în care Biserica își asumase rolul de principal factor de opoziție. Peste mai mult de jumătate de secol, în capitala Moldovei, evenimentele se vor desfășura după un scenariu aproape similar. O statistică din anul 1871 arată că în Iași existau 48 de cimitire ortodoxe, plasate în jurul bisericilor de cult.

Spațiile cimitirelor erau restrânse și adesea, morții erau îngropați aproape unii peste alții, provocând degajarea unor miasme îngrozitoare. După epidemiile succesive de ciumă și holeră de la sfârșitul secolului al XVIII-a și începutul secolului al XIX-lea, cimitirele bisericești supraaglomerate au devenit cu adevărat un motiv de îngrijorare pentru sănătatea publică. La cel mai mic cutremur sau în timpul inundațiilor, rămășite umane ieșeau la suprafață. Mai exista însă și un alt motiv pentru desființarea cimitirelor bisericești: nevoia de spațiu. Cimitirele parohiale ocupau zone destul de întinse în centrul orașului, împiedicând edilitatea să realizeze construcții de uz public: piețe, parcuri, străzi și clădiri cu funcție administrativă.

În 1864 apare “Legea înmormântărilor”, promulgată de către domnitorul Alexandru Ioan Cuza, care asigura un cadru legal pentru înființarea cimitirelor publice. Actul normativ prevedea ca toate cultele să-și înființeze ci­mitire la cel puțin 200 metri de marginea orașului și stabilea un termen de 18 luni pentru realizare și 15 ani pen­tru desființarea cimitirelor bisericești existente în orașe. Exista însă o mare problemă care făcea ca legea să fie inaplicabilă: nu existau terenuri adecvate la care să aibă acces Eforia orașului Iași.

Astfel că, în 1868, juristul și senatorul Scarlat Pastia donează Eforiei Iași un teren numit “Via lui Enache Dragoș“, în dealul Tătărașilor. În cererea sa adresată Edilității, filantropul preciza: ”Dorind dar a vede cu o oră mai înainte înființat și la noi măcar un cimitir, cu care să se poată face a conteni măcar în parte numeroasele necuviințe ce rezultă din înmormântările de pe la biserici și tot voind a contribui după putință în folosul comunei unde viețuiesc din fragedă mea vârstă, am cumpărat pentru acest finit (n.n. scop) un anume loc spațios numit via lui Enachi Dragoș pe acel mai înalt podiș al Tătărașului și care înfățișează toate condițiunile cerute pentru statornicirea unui bun cimitir” (extras din Dosarul 70/1857, Fond Eforia Iași).

Scarlat Pastia punea și câteva condiții. În primul rând numele (Cimitirul Eternităței), apoi impunea un termen de doi ani pentru finalizarea amenajării după „pilda cimitirelor din străinătate” și construirea unei străzi pavate care să lege cimitirul de oraș. Cerea, de asemenea, să i se pună la dispoziție, fără plată, un loc de veci pentru familia sa.

Actul de donație, aprobat în 1869 de către Regele Carol I a fost înregistrat și legalizat prin decizia Tribunalului Iași la 18 aprilie. Pe parcurs, la terenul donat s-au adăugat 3,6 hectare – via Măndinescu – cumpărate de comună. Se întregește astfel terenul destinat cimitirului și ca urmare, la insistențele primarului C. Cristodulo Cherchez, în 1871 inginerul Bogus proiectează aleile principale – “în total 24 de drumuri, din care 16 sunt concentrate toate în spațiul înconjurător capelei”. Ulterior, au fost plantați peste 2400 de arbori de diferite esențe, în scopul “înfrumusețării și mai cu seamă a igienei publice”. Parcelele, situate între alei, erau de șapte categorii și puteau fi achiziționate în funcție de tarifele prevăzute din Regulamentul înmormântărilor. Aceste costuri depindeau de locul și durata solicitată (10 ani, 30 de ani sau pe veci). Spațiul din jurul bisericii a fost rezervat pentru înhumările clericilor.

Capela, punctul central al cimitirului, a fost proiectată în 1871 de arhitectul și profeso­rul universităţii ieșene Ştefan Emilian, construcția fiind executată între anii 1872-1873 sub îndrumarea arhi­tectului Mathias Nitschiman. Pictura, realizată de pictorul monden al Iașului, Petre Verusi, profesor la Şcoala de Arte Frumose, a fost amplu criticată și ulterior refăcută.

Lăcaşul de cult a fost sfințit pe data de 21 iunie 1875 iar deschiderea oficială a “ţintirimului” în care erau erau înhumaţi toţi ieşenii, “fără deosebire de rit” a avut loc pe data de 1 septembrie 1876. Aplicarea deciziei Primariei de a desființa cimitirele bisericesti și de a muta “adormiții” in dealul Tătărașilor a stârnit proteste din partea clericilor și a populației. În ciuda opoziției publice, cimitirul intra definitiv în topografia urbană, devenind un spațiu al memoriei, cu propria sa identitate.

 

Eternitatea Cemetery, the Pantheon of Iasi

The first project of a modern cemetery was initiated in 1853 by the scholar Gheorghe Asachi, who advanced the idea of ​​establishing a necropolis of the city. The project, carried out according to his instructions by the Italian M. Croce, used as models the cemeteries “Il Campo Santo” in Bologna and Pere Lachaise in Paris. The cemetery was to have a double role: to preserve the whole piety dedicated to the cult of the dead, but also to inspire a strong patriotic feeling, of national pride. However, only the proposed location was retained from this project, where the second city cemetery would be built in 1876 – the Galata cemetery.

The idea had already been applied in the French capital, which at the end of the 18th century had abolished the 300 medieval cemeteries for health and public health reasons, after long debates, in which the Church had assumed the role of main opposing factor. In more than half a century, in the capital of Moldova, the events would take place according to an almost similar scenario. A statistic from 1871 shows that in Iași there were 48 Orthodox cemeteries, placed around the cult churches.

The spaces of the cemeteries were limited and often, the dead were buried almost one on top of the other, causing the release of terrible miasmas. After the successive plague and cholera epidemics of the late 18th and early 19th centuries, overcrowded church cemeteries have become a real public health concern. At the slightest earthquake or during floods, human remains would to the surface. But there is also another reason for the abolition of church cemeteries: the need for space. Parish cemeteries occupied fairly large areas in the city centre, preventing the city hall from erecting public buildings: squares, parks, streets and buildings with administrative functions.

In 1864 the “Law of burials” is published, promulgated by Prince Alexandru Ioan Cuza, which provided a legal framework for the establishment of public cemeteries. The normative act provided for all cults to set up cemeteries at least 200 meters from the outskirts of the city and established a period of 18 months for construction and 15 years for the abolition of existing church cemeteries in cities. However, there was a big problem that made the law inapplicable: there were no adequate lands to which Eforia Iași had access.

Thus, in 1868, the jurist and senator Scarlat Pastia donated to Eforia Iași a land called “Via lui Enache Dragoș”, in the Tătărașilor hill. In his request addressed to the City hall, the philanthropist stated: “Wishing, however, to see at least one hour before, a cemetery set up, by which it would be possible to stop at least in part the numerous inconveniences resulting from the funerals from the churches and wanting to contribute as much as possible for the benefit of the commune where I have lived since a young age, I bought for this purpose a certain spacious place called via lui Enachi Dragoș on that highest plateau of Tatarasi and which shows all the conditions required for the establishment of a good cemetery” (excerpt from File 70/1857, Eforia Iași Fund).
Scarlet Pastia also set some conditions. First of all, the name (Eternitatea Cemetery), then imposed a period of two years to complete the arrangement after the “example of cemeteries abroad” and the construction of a paved street that would connect the city to the cemetery. He also asked to be provided, free of charge, with a place of burial for his family.

The deed of donation, approved in 1869 by King Carol I, was registered and legalized by the decision of the Iași County Court on April 18. Along the way, 3.6 hectares – via Măndinescu – bought by the commune were added to the donated land. This completes the land destined for the cemetery and as a result, at the insistence of Mayor C. Cristodulo Cherchez, in 1871 the engineer Bogus designed the main alleys – “a total of 24 roads, of which 16 are all concentrated in the area around the chapel.” Subsequently, over 2400 trees of different species were planted, in order to “beautify the place and especially with the purpose of public hygiene.” The plots, located between the alleys, were of seven categories and could be purchased according to the tariffs provided in the Burial Regulation. These costs depended on the place and duration required (10 years, 30 years or forever). The space around the church was reserved for the burials of the clergy.

The chapel, the central point of the cemetery, was designed in 1871 by the architect and professor of the University of Iași Ştefan Emilian, the construction being executed between 1872-1873 under the guidance of the architect Mathias Nitschiman. The painting, made by the fashionable painter from Iași, Petre Verusi, professor at the School of Fine Arts, was widely criticized and later remade.

The place of worship was consecrated on June 21, 1875 and the official opening of the “cemetery” in which all the people of Iași were buried, “regardless of rite” took place on September 1, 1876. The application of the City Hall decision to abolish the church cemeteries and to move the “passed away” in the hill of Tatarasi aroused protests from clergy and the population. Despite the public opposition, the cemetery entered the urban topography for good, becoming a space of memory, with its own identity.

 

Cimetière Eternitatea, Panthéon de Iasi

Le premier projet d’un cimetière moderne a été initié en 1853 par le savant Gheorghe Asachi, qui a avancé l’idée de mettre les bases d’une nécropole de la ville. Le projet, réalisé selon ses instructions par l’Italien M. Croce, a eu comme modèle les cimetières « Il Campo Santo » à Bologne et Père Lachaise à Paris. Le cimetière devait avoir un double rôle : préserver toute la piété dédiée au culte des morts, mais aussi inspirer un fort sentiment patriotique, de fierté nationale. Seul l’emplacement proposé a été retenu de ce projet, où le deuxième cimetière de la ville serait construit en 876 – le cimetière de Galata.

L’idée avait déjà été appliquée dans la capitale française, qui, à la fin du XVIIIe siècle avait dissous les 300 cimetières médiévaux pour des raisons de salubrité et santé publique, après des longs débats, dans lesquels l’Église avait assumé le rôle de principal facteur d’opposition. Dans plus d’un demi-siècle, dans la capitale de la Moldavie, les événements se dérouleront selon un scénario presque similaire. Une statistique de 1871 montre qu’à Iasi, il y avait 48 cimetières orthodoxes, situés autour des églises de culte.

Les espaces des cimetières étaient limités et souvent, les morts étaient enterrés les uns sur les autres, provoquant la libération de terribles miasmes. Après les épidémies successives de peste et de choléra à la fin du XVIIIe siècle et au début du XIXe siècle, les cimetières d’églises sur-agglomérés sont devenus un véritable problème de santé publique. Au moindre tremblement de terre ou lors des inondations, les restes humains remontaient à la surface. Il y avait encore une raison pour dissoudre les cimetières d’églises : le besoin d’espace. Les cimetières paroissiaux occupaient des surfaces assez importantes au centre de la ville, en empêchant l’édilité à réaliser des constructions d’utilité publique : marchés, parcs, rues et immeubles administratifs.

En 1864 apparaît « la loi des enterrements », promulguée par le prince Alexandru Ioan Cuza, qui assurait un cadre légal pour la création des cimetières publics. L’acte normatif prévoyait que tous les cultes mettent les bases des cimetières à au moins 200 mètres de la périphérie de la ville et fixait un délai de 18 mois pour la réalisation et 15 ans pour dissoudre les cimetières d’églises existants dans les villes. Cependant, il y avait un grand problème qui rendait la loi inapplicable : il n’y avait pas de terrains adéquats auxquels Eforia de Iasi avait accès.

Ainsi, en 1868, le juriste et le sénateur Scarlat Pastia fit don à Eforia de Iasi un terrain nommé « La Vigne d’Enache Dragos », sur la colline de Tatarasi. Dans sa demande adressée à l’Édilité, le philanthrope mentionne : « En souhaitant voir plutôt un cimetière fondé chez nous, par lequel les nombreuses offenses issues des enterrements d’églises et en même temps souhaitant à contribuer à l’intérêt de la commune où je vis depuis mon enfance, j’ai acheté à cette finalité un endroit spacieux nommé Vigne d’Enachi Dragos située au plus haut plateau de Tatarasi, qui présente touts les conditions requises à la fondation d’un bon cimetière » (extrait du Dossie 70/1857, Fonds Eforia de Iasi).

Scarlat Pastia mettait également quelques conditions. Premièrement, le nom (Cimetière Eternitatea), puis il imposait un délai de deux ans pour la finalisation de l’aménagement après « le modèle des cimetières de l’étranger » et la construction d’une rue pavée qui lie le cimetière de la ville. Il a également demandé à bénéficier gratuitement d’un lieu d’éternité pour sa famille.

L’acte de donation approuvé en 1869 par le roi Carol Ier a été enregistré et légalisé par la décision du Tribunal de Iasi, le 18 avril. Au fil du temps, 3,6 hectares – vigne Mandinescu – acquis par la commune on été ajoutés au terrain fait don. Cela complète le terrain destiné au cimetière et par conséquent, aux insistances du Maire C. Cristodulo Cherchez, en 1871 l’ingénieur Bogus a conçu les allées principales – « un total de 24 routes, dont 16 sont toutes concentrées dans la zone autour de la chapelle ». Ultérieurement, plus de 2400 arbres de différentes essences ont été plantés, afin « d’embellir et surtout pour l’hygiène publique ». Les parcelles, situées entre les allées, étaient de sept catégories et pouvaient être acquises selon les tarifs prévus dans le Règlement des enterrements. Ces coûts dépendaient de la place et la durée demandée (10 ans, 30 ans ou pour l’éternité). L’espace autour de l’église a été réservé aux enterrements du clergé.

La chapelle, le point central du cimetière, a été conçue en 1871 par l’architecte et le professeur de l’université de Iasi Stefan Emilian, la construction étant exécutée entre 1872 – 1873 sous la coordination de l’architecte Mathias Nitschiman. La peinture, réalisée par le peintre à la mode de Iasi, Petre Verusi, professeur à l’École des Beaux-Arts, a été largement critiquée et ultérieurement refaite.

Le lieu de culte fut consacré le 21 juin 1875 et l’ouverture officielle du « cimetière » dans lequel tous les habitants de Iasi étaient enterrés, « quel que soit le rite » eut lieu le 1er septembre 1876. L’application de la décision de la Mairie de dissoudre les cimetières d’églises et de déménager les « endormis » dans la colline de Tatarasi a suscité des protestations du clergé et de la population. Malgré l’opposition publique, le cimetière entrait définitivement dans la topographie urbaine, en devenant un espace de la mémoire, avec sa propre identité.